„O scurtă istorie a mănușilor de portar de fotbal închipuită de mine”, așa ar fi trebuit „să sune” de fapt titlul. Ar fi fost însă prea lung și prea, cum să zic, personal. Așa, v-am prins! Trebuie să citiți rândurile care urmează, măcar pentru simplul motiv că sunt scrise de unul care încă se mai crede portar de fotbal!
Sunt posesorul a trei perechi de mănuși. Două sunt mai vechi, generații însă diferite. În ordinea vârstei, prima e fabricată de „Nike” și e deja pe ducă. A doua e produsă de cei de la „Adidas”, care, deși uzată, mai merge încă folosită. A treia pereche însă, marca „Uhlsport”, e ceva de vis! E nou-nouță și adună în cele câteva sute de grame, cât cântărește, toată tehnologia Secolului XXI în acest domeniu! N-am crezut că voi avea vreodată așa ceva. Și asta din cauza vârstei, nu din alt motiv!
Le-am înșirat într-o seară, pe toate trei, în fața mea, pe parchetul din dormitor, și mă uitam, așa, la ele, încercând să-mi imaginez cum a fost viața portarilor de fotbal fără acest accesoriu. Nu mă mulțumește niciun răspuns pe care mi-l dau. Știu însă cum a fost viața mea.
Pe maidanele copilăriei noastre din cartierul de Nord al Ploieștiului portarii nu purtau mănuși. De fapt, puțini erau portari adevărați. În general, între cele două pietre sau ghiozdane care delimitau poarta erau trimiși grașii sau afonii! Când miza meciurilor însemna mândria unei străzi, a unui bloc sau a unui cartier, iar meciurile aveau loc pe terenuri delimitate și cu porți adevărate, situația se schimba. Intervenea diviziunea muncii. Între buturi trecea unul care avea cu adevărat aptitudini pentru acest post. Cu mănuși sau fără mănuși de portar!
VA URMA!
