„Ce-Se-Me! Ce-Se-Me! Ce-Se-Me!”, strigă miile de spectatori din Polivalenta bucureșteană. Atmosfera e una incredibilă. Amintește de marile meciuri din anii inaugurării celei mai mari săli de sport din Capitală și până acum aproape trei ani cea mai mare din România.
Pe parchet, la treabă, sunt cele mai bune echipe feminine de handbal din Europa și, poate, din lume. CSM București și Győr reeditează finala Ligii Campionilor din primăvară.
Te freci la ochi și tot nu îți vine să crezi! Ce jucătoare! Anita Görbicz, Heidi Løke, Eduarda Amorim, Kari Aalvik Grimsbø, Mica Brădeanu, Isabelle Gulldén, Paula Ungureanu, Linnea Torstenson, Cristina Vărzaru, Anastasia Lobach, Oana Manea, jucătoare una și una!
Într-un colț al sălii, la tribuna a II-a, un grup de suporteri ai campioanei Ungariei, echipați și dotați corespunzător, încearcă să se facă și ei auziți. Fără succes însă. Nu le vină să creadă nici lor ceea ce văd în jur. CSM București, o echipă fără istoria lui Győr, e încurajată așa cum trupa lui Ambrosio José Martín e încurajată la ea acasă, acolo, la „Audi Arena”. Cu o cultură a handbalului aproape unică, cu o dragoste uriașă față de echipa favorită, fanii maghiari nu înțeleg nimic, deși au fost în atâtea deplasări cu trupa condusă din teren de legendara Anita Görbicz. Au mai trăit totuși așa ceva în România, demult, pe vremea marii echipe a Oltchimului din Râmnicu Vâlcea, dar au uitat.
Pentru un spectator mai puțin familiarizat cu handbalul, dar care a ținut morțiș să vadă un meci de talia duelului CSM – Győr, atmosfera e la fel de ireală. Nu vezi în fiecare zi în România așa ceva.
– Cum, suporterii adverși nu sunt huiduiți, nu sunt scuipați, nu sunt agresați?! Cum așa?! Păi, știți, la fotbal e puțin altfel!
– Nu, i se răspunde! Niciodată nu a fost altfel. Și, să știți, aici, la handbal, e normalitatea!
Partida s-a încheiat de minute bune. Nici nu mai contează rezultatul. Grosul spectatorilor le aplaudă pe campioanele Europei. Galeria Győr-ului, cei aproape o sută de suporteri veniți din Ungaria, își cheamă favoritele la salut. „Ce-Se-Me! Ce-Se-Me! Ce-Se-Me!”, se aude ca un vuiet. Și se tot aude. Nici nu știu când am ajuns la stația de metrou, dar tot aud „Ce-Se-Me! Ce-Se-Me! Ce-Se-Me!”.
